Marea Unire

Plecând de la Mica Unire dintre Țara Românească și Moldova în 1859,  întocmită de Alexandru Ioan Cuza, până la dobândirea independenței României în războiul împotriva Imperiului Otoman (1877-1878), poporul român a crezut în unitate și a luptat pentru idealul său. Marea Unire a marcat procesul istoric în urma căruia toate provinciile istorice locuite de români au putut fi cuprinse între granițele aceluiași stat, care avea să fie recunoscut rând pe rând la nivel internațional și de marile puteri ale perioadei, în anii ce au urmat Marelui Război.

Evenimentul politic cel mai important al anului 1918  a fost  desăvârșirea statului național român, înfăptuit prin unirea tuturor provinciilor locuite de români și aflate sub o stăpânire străină, cu România. Astfel, la finalul Primului Război Mondial, țara noastră obținea mai mult decât eliberarea românilor din Austro-Ungaria, pe care și-o propusese inițial, împlinindu-și idealul național.

Nicolae Iorga ( 5 iunie 1871 – 27 noiembrie 1940), om de cultură și politician, a surprins într-un discurs de importanță istorică, susținut în Sala Mare a Teatrului Național din Iași în anul 1916, acesta fiind vocea poporului român al acelei perioade, reprezentând deopotrivă sentimentele elitelor românești, cât și trăirile țăranului simplu. Nicolae Iorga nota atunci: ,,Se îndreaptă către noi, în același timp, privirile pline de rugăciune tăcută ale  unui popor sfios, care veacuri întregi n-a găsit atât de adeseori cuvinte mari pentru suferințele lui, dar pe care le-a simțit cu atât mai adânc, cu toată gura sa mută. Se mai îndreaptă, însă, asupra noastră, ochiul de ură al străinului care vrea să știe cum suferim de rana pe care ne-a făcut-o, și acestui străin, la urmă trebuie să-i răspundem. Trebuie să-i răspundem că, oriunde am fi, suntem hotărâți să mergem până la capăt, în credința că, dacă s-a ridicat vreodată o religie pe lume, dacă s-a vorbit de dreptate și ideal, nu se poate, cu nici un chip, ca și înaintea celei mai sălbatice forțe organizate, să piară drepturile unui popor de a trăi pe pământul în care nu este fir de țărână care să nu fie acoperit de cel mai nobil sânge. (…) Spre noi se uită astăzi o oștire, Oștirea României, care este moralicește întreagă. Este mai mare chiar decât în momentul când întâiul detașament a sfărâmat cu patul puștii piatra de nedreptate la graniță. Atunci, om viu lângă om viu, ea reprezintă numai puterea fizică și încrederea în biruință; astăzi cei vii aduc cu dânșii moștenirea sufletească a celor cari au murit pe câmpul de luptă. Precum noi lăsăm la alții averea și numele nostru, aceia cari cad pentru Țară și viitorul Neamului, își lasă sufletul întreg, atât de mare cum era în momentul sacrificiului lor, acelora în mijlocul cărora cad. Cel din urmă soldat cu haina sfâșiată de suferințele și răbdările îndelungate față de asprimea naturii și de cruzimea dușmanului, aduce în făptura sa morală pe toți acei cari nu-i vom mai vedea aievea niciodată. Și niciodată steagul românesc n-a fost mai mândru decât în momentul când a arătat celei mai superbe alcătuiri militare din Europa că pot merge țărani fără școală, fără arme moderne, înaintea oștirii înzestrată cu tot ce o cultură grozavă și înverșunată dă sclavilor înarmați cari o reprezintă. (…) Poporul românesc se cuprinde din acei cari țin arma în mână, din acei cari li dau tot sprijinul pentru a o putea întoarce împotriva dușmanului și în acei cari trăiesc numai spre a admira acest eroism, a-i culege roadele pentru popor  și de a da mâna de ajutor care este trebuitoare pentru a garanta victoria. (…) În colțul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânța de credință și vom vedea și noi la rândul nostru dispărând negura stăpânirii străine și vom putea zice că Petru Rareș, fiul lui Ștefan, că vom fi iarăși ce am fost, și încă mai mult decât atât.”

Având în vedere că moralul trupelor românești era scăzut după retragerea în Moldova și după distrugerile însemnate suferite de țară până la acel moment, publicarea acestui discurs în ,,Monitorul Oficial” a marcat simbolic implementarea unui adevărat imn de credință în victoria finală pentru ostași. A fost unul dintre cele mai motivante și mai puternice discursuri din istoria românească și a marcat renașterea din propria cenușă a poporului român.

,,Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât” s-a dovedit a fi o sintagmă profetică pentru poporul român în anul 1918. Astfel, în 27 martie 1918 avea loc unirea Basarabiei cu România, unirea Bucovinei cu România urmând a avea loc la 28 noiembrie, iar la 1 decembrie se înfăptuia și unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și a Maramureșului. Interesele țării au fost susținute de marile puteri internaționale, întregul proces fiind etapizat și atent pregătit pentru a putea fi îndeplinit în pofida vremurilor tulburi din contextual istoric internațional.

Personalitățile simbolice ale Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 au fost,  fără îndoială, Regele Ferdinand și Regina Maria. Fără efortul lor necontenit de a fi buni români, fără devotamentul și fără munca lor neobosită de a valorifica posibilele situații favorabile țării, poporului român i-ar fi fost, probabil, mai greu să realizeze Marea Unire în anul 1918. La 22 octombrie 1922, Regele Ferdinand și Regina Maria au fost încoronați regi ai României Mari, în cadrul unei festivități grandioase la Alba Iulia.

În acest an, moment plin de semnificații istorice pentru poporul român, sărbătorim Centenarul Marii Uniri datorită efortului susținut al acelor  generații care au unificat toată suflarea românească sub un nume, au trăit  împreună sub un steag tricolor, nu au uitat nicio clipă că sunt români, atât oamenii politici cât și soldații demonstrând tenacitate, curaj și nesupunere în fața marilor puteri ale perioadei.

Românii anului 1918 au demonstrat că prin unirea unei generații, în forță și în gândire, au obținut ceea ce înaintașii lor doar au sperat. Acest aspect ar trebui să constituie un motiv de reflecție pentru generațiile de astăzi, arătând cum figuri naționale prolifice, precum regii României, oamenii politici, militarii sau țăranii simpli, au fost marii artizani ai Marii Uniri. Moștenirea culturală lăsată generațiilor ce le-au urmat a fost dovada vie a faptului că ,,Unde-i unul nu-i putere/ La nevoi și la durere/ Unde-s doi, puterea crește/Și dușmanul nu sporește”, după cum puncta Vasile Alecsandri în poemul său ,,Hora Unirii”.

 

Sursa : Muzeul Național de Istorie a României

Copyright © Ministerul Culturii și Identității Naționale.